De-aş fi o minge aruncată-n van…


Am fost ţinută multă vreme ascunsă. Tânjeam după libertate, după contopire şi vise măreţe. Tânjeam după o atingere ce se înalţă semeaţă către cer. Destul de greu pentru o minge prăfuită, dezumflată, aruncată-ntr-un colţ de pod, la fel de prăfuit şi el. Acolo-n podul misterelor, mi-am dus “amorţirea” deasupra florilor uscate şi sălbatice a unui drob-de-munte. Găurile m-au marcat profund, îngândurată fiind de sfârşitul ce avea să mă aştepte.

Până-ntr-o zi când s-au deschis din nou porţile...

 

A naibii invidie…După un meci câştigat cu gazdele din oraşul vecin, mingile de rezervă s-au făcut mangă şi-au început să mă prindă-n ochi răi. M-am trezit într-o încondeiere din care nu prea aveam scăpare, iar ele, văzând cât de mult rezist ca titular în bătătură s-au gândit să mă pună şi pe mine pe bancă ori chiar să mă arunce-n plasa de mingi de mâna a doua. Gânduri necurate le-au trecut prin cap. Aşa au cugetat ele să mă îmbete şi pe mine, ştiind prea bine că nu rezist la băutură. Au pus ceva-n licoare, de am început a mă da rostogol, fiind nevoită ca la următorul meci să o iau pe 22 de cărări şi să mă lovesc de toate cuiele din picioarele adversarilor. Ăsta mi-a fost sfârşitul…un sfârşit rapid în primele trei minute ale meciului, şutată-ntr-un gard de sârmă ghimpată…

Antrenorul mă aruncase în podul vestiarului, până când băiatul de mingi s-a gândit să cotrobăie subseară după echipamente vechi. Mă găsise…i-am zâmbit ştirb, lui i-a plăcut şi m-a luat la el… M-a repus în mişcare, după ce m-a umezit bine cu un lichid transparent dintr-un spray, aer dintr-o pompă şi două petice pentru recondiţionare. Un nas roşu-mi mai lipsea, (aşa cât un nasture, pe măsura mea) că de mă aşeza-ntre clovni, nu mai făcea diferenţa dintre mine şi ei.

A desenat apoi un chenar imaginar pe-un perete din spatele vestiarului, pe post de poartă, unde m-a verificat prin lovituri puternice de perete, moment în care m-am trezit la viaţă. Un fel de electroşoc…Viaţa mea toată, era acolo…terenul acela de fotbal contopit cu mine. Îl priveam de pe margine, amintindu-mi cum sportivii mă luau cu ei la picior în timpul antrenamentelor. Şuturile puştiului m-au trasformat într-un leagăn, un du-te-vino de peretele ud de ploi.

Greu m-am abţinut să nu strig de bucurie, să urlu, să-mi dau afară tot dorul…Mi s-au atrofiat toate cusăturile din lipsă de mişcare, dar parcă tinerelul ăsta reuşeşte să mă înveselească. I-am arătat că pot, că ştiu încă multe! Şi-a început parcă şi iarba să pască din mine de bucuria revederii!

Să fii trecut vreo câteva luni de când băiatul cu mingi m-a adus la viaţă. De pe terenul de fotbal m-a luat peste tot cu el: la şcoală-n pauzele mari, în parcul din spatele blocului. La un moment dat, mi-amintesc că m-am trezit uitată într-un rucsac şi dusă la cinema. Am început să sar ca muşcată de câini la ţipetele cinefililor. Noroc că puştiul strânsese bine şnurul rucsacului.

–––-

Lumea a început să mă cunoască. Am primit fel de fel de etichete, care mai de care mai haioase, până când el, salvatorul meu, s-a gândit să-mi spună « Cocomotor » (ciudat nume pentru o minge, dar totul se leagă de “resuscitarea” mea…trasformându-mă-ntr-un motor, devenind astfel motorul lui Coco, plin de energie şi veselie). Adolescenţii au devenit invidioşi pe băiatul cu mingi, la fel cum fostele mele colege (mingile de rezervă) se încruntaseră la vestea că o duc atât de bine. Puştiulică a vegheat intens la “reactivarea” mea, încât îmi dădea chiar şi mie impresia ca sunt nouă-n breaslă, dar cu talent ascuns. Orice meci jucat cu mine la piciorul lui era câştigat. Postase deja câteva poze cu mine pe reţelele de socializare, devenisem cunoscută, lumea voia să mă cunoască şi să-mi afle povestea. Presa vuia cu titluri de felul “Cocomotor a reînviat” sau ”Mingea magică la picioarele băiatului de mingi”, iar impresarii încercau să-şi mai prindă un client în gheare, insistând că avem nevoie de promovare şi de-un blogger partener de nădejde.

Băiatul cu mingi a zis să încercăm să dăm totuşi un anunţ important şi să le spunem celor ce simt nevoia de a etira subiectul că n-avem nevoie de promovare. S-a dichisit, şi-a pus o eşarfă (la care a renunţat rapid)…a dat o “fugă internautică” alegând un blogger cu greutate: emilcalinescu.eu

El e priceput la vorbe, cum suntem noi la fotbal, şi-ar putea face lumea să înţeleagă că nu ne vindem, că am putea câştiga orice meci…dar până la urmă, totul stă în fluierul arbitrului. Dar asta e o altă poveste…

Acest articol a fost scris pentru competiţia Spring SuperBlog 2017 – proba cu numărul 18 – „Ce-ai fi, dacă ai fi?”- dedicată partenerilor media și bloggerilor parteneri

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s